„Femeia - câmp de luptă” de Matei Vișniec, în regia lui Botond Nagy, se joacă la Sala de Teatru la Cub în 7 și 8 mai, de la ora 19.00.
„Câtă suferință și câtă durere pot sălășlui în interiorul unei femei? Nici nu îmi puteam închipui până nu am trăit spectacolul regizat de Botond Nagy la Sala CUB a Teatrului Național Vasile Alecsandri. Femeia - câmp de luptă, piesa scrisă de Matei Vișniec în 1996, în urma Războiului din Bosnia, ridică o sumedenie de întrebări esențiale nu doar despre feminism și traume, ci și despre naționalism și efectele nefaste ale războiului în viața fiecărui individ care se intersectează, fără voia lui, cu această calamitate. E un subiect greu de digerat, un text care abordează o mulțime de teme dure, cu un impact major asupra spectatorului, mai ales asupra spectatorului de sex feminin, într-o Românie care abia în 2026 adoptă o lege pentru prevenirea și combaterea femicidului.
Dincolo de brutalitatea și agresivitatea celor mai multe scene, în mod paradoxal, există o doză de sensibilitate care transpare datorită interpretărilor actoricești. Două personaje și patru actrițe absolut minunate ale Naționalului ieșean într-un spectacol care vorbește despre umanitate, dar mai ales despre lipsa ei și despre nenorocirile care decurg din această alegere de a ocoli tot ce ține de bunătate. Spectacolul prezintă o lume a terorii și a ororii, adică un univers care are capacitatea de a produce și groază, dar și de a oglindi vulnerabilitățile sufletului omenesc.
Dorra, femeia agresată, torturată, în interiorul căreia se dă o luptă profundă este interpretată de Andreea Boboc, care e răvășitoare, în ea e concentrată toată trauma și tot chinul femeii în genere. Personajul are parte de un traseu sinusoidal de care actrița se achită absolut remarcabil. Ca spectator, simți o durere profundă, chiar fizică; nu te poate lăsa absolut deloc indiferent ceea ce vezi. Violența și durerea exacerbată pot produce o ușoară aversiune, dar și un tip de suferință pe care o înțelegi profund, cu care empatizezi, care te emoționează și te contrariază concomitent.
Kate, psihologul Dorrei, este interpretat de trei actrițe: Livia Iorga, care prin abordarea ei actoricească scoate la iveală slăbiciunile și vulnerabilitățile omului din spatele psihologului. Diana Roman e sensibilitatea cristalizată (alegerile regizorale în care ea cântă la pian sau cu vocea au rămas preferatele mele, fiind într-un constrast perfect cu violența celorlalte scene). Iar Mălina Lazăr este într-adevăr un rar talent; de fiecare dată când ai ocazia să asiști la un spectacol în care performează, simți că asiști la încă o demonstrație esențializată de teatru. E atât de naturală, de profundă, iar ușurința cu care își poate schimba vocea, în scenele care rememorează propria copilărie, este fascinantă.
Femeia rămâne într-adevăr un câmp de luptă în multe spații, chiar și in secolul al XXI-lea, și în timpul unor evenimente nefaste, așa cum sunt războiul și efectele nefaste care decurg din el, dar și în timpul întâmplărilor cotidiene, în viața de zi cu zi, în care e constant cea condamnată să accepte regulile trasate de bărbați. Devine un teritoriu atât de fragil și delicat, în care speranța are ultimul cuvânt de spus.”
(Clara Pașcu, studentă în anul II, Facultatea de Litere)
Regie artistică: BOTOND NAGY
Dramaturg: DIANA NECHIT
Decor: RAUL CIOABĂ
Costume: IOANA UNGUREANU
Muzică: CLAUDIU URSE
Coregrafie: ALICE VELICHE
Light&video design: CRISTIAN NICULESCU
DISTRIBUȚIE
DORRA – Andreea BOBOC
KATE, asistenta 1 – Diana ROMAN
KATE, asistenta 2 – Livia IORGA
KATE, asistenta 3 – Mălina LAZĂR
FANTOMELE soldaților morți: Aurelian IORDACHE, David-Daniel DECA, Dragoș CODRESCU, Alexandru LILĂ, Marius OLTEANU
„Femeia – câmp de luptă e despre o Europă care a învățat să tacă. Despre un corp de femeie în care s-a scris un război, pe care nu-l mai putem șterge. Nu mă interesează reconstrucția istoriei, ci felul în care ea locuiește prezentul — prezentul nostru încărcat, febril, rușinat, în care imaginile războiului din Bosnia coexistă cu notificările de azi despre încă o femeie ucisă în România. Trăim într-un an 2025 în care femicidul a devenit statistică, iar știrile sunt infuzii zilnice de violență. Războiul nu mai e la periferie: e în case, în apartamente, în scările de bloc. E aici, în respirația noastră.Dorra și Kate sunt două voci care nu se întâlnesc niciodată cu adevărat, pentru că între ele stau fantomele trecutului, știrile, discursurile politice, rapoartele ONU, spusele experților, șoaptele vinovăției colective. Între ele stă o lume care a privit, a comentat, apoi a trecut mai departe. Le pun pe scenă ca pe două corpuri pierdute într-un teritoriu comun, dar imposibil de împărțit.Primul lucru pe care l-am simțit când am citit textul a fost postura corpului Dorrei. Un corp închistat, înfricoșat, dar încă viu. M-am apropiat de ea ca de un animal speriat, care trebuie protejat de sunete și de lumină, dar și expus, pentru ca noi să înțelegem cât de adâncă e lumea în care s-a ascuns. Kate este un ghid între lumi, dar uneori își pierde harta — și, poate, asta o face mai umană.Nu am vrut să spun o poveste în linie dreaptă. Trauma nu funcționează așa. Am construit spectacolul ca pe un puzzle temporal: momentele din Bosnia, prezentul clinic, amintirile lui Kate și spaimele Dorrei coexistă în același timp scenic. Suntem în interiorul unui ceas elvețian care se sparge încet — și în cioburile lui se ascund ambele femei, fiecare încercând să respire în alt ritm.Violul de război nu a dispărut. Trauma nu a dispărut. Doar s-a mutat în alte țări, în alte frontiere, în alte case. Războiul nu e metaforă. Războiul e aici: în politică, în indiferență, în felul în care societatea privește femeia ca pe un teritoriu care poate fi luat, cucerit, pedepsit, nimicit.Spectacolul meu este un ritual de autoflagelare și înviere. O liturghie a corpului feminin jupuit. Textul lui Matei Vișniec devine o scară către ceea ce nu poate fi rostit. Ceea ce ne e rușine să articulăm. Ceea ce am prefera să nu vedem.În spectacol nu vorbesc despre violență, ci despre consecințele ei. Despre felul în care două ființe încearcă să creeze o intimitate imposibilă într-o lume care le-a furat orice stabilitate. Aici nu există eroism. Există doar umanitate. Și poate, într-un colț al lumii, un început mic de vindecare — chiar dacă doar pentru o clipă, chiar dacă doar pe scenă, chiar dacă doar în respirația dintre două replici."
Botond Nagy
„Am scris aceastǎ piesǎ în 1996, la sfîrşitul acelei teribile perioade de conflict interetnic pe fost pǎmînt iugoslav. Războiul din Bosnia dura de patru ani. Lucram la Radio France Internationale şi transmiteam în fiecare zi ştiri despre atrocitǎţile comise pe diversele fronturi, dar mai ales la Sarajevo unde oraşul era asediat. Ceea ce se întîmpla în fosta Iugoslavie mǎ preocupa şi mǎ impresiona, era vorba de un mǎcel în plină derulare în imediata vecinǎtate a României. Toate acele teribile scene de barbarie aveau loc în inima Europei, la douǎ ore de avion de Paris, în vecinǎtatea a ceea ce credeam cǎ era Europa civilizatǎ, dar care se dovedea incapabilǎ sǎ stingǎ acel incendiu. Jurnalistul din mine se simţea ca un cîine aruncat într-o fîntînǎ secată: comentam ştiri despre oroare, dar practic nu puteam face nimic pentru a opri oroarea. Aş fi vrut sǎ pot face ceva concret, sǎ merg acolo unde cǎdeau obuzele, sǎ pot devia mǎcar un singur glonte tras spre un civil nevinovat. Jurnalistul din mine, neputincios în faţa realitǎţii, i-a predat însă ştafeta dramaturgului. Mi-am spus cǎ o piesǎ interesantǎ despre barbaria rǎzboaielor interetnice ar putea trezi spiritele, incita la reflecţie, trezi conştiinţe... O piesǎ putea fi deci mai eficientǎ decît ştirile. În orice caz, pentru mine scrierea acestei piese însemna ieşirea din neputinţǎ.”
Matei Vișniec
Durata: 1 oră și 50 minute
Biletele se pot achiziționa de la Agenția Teatrală sau online, de aici: https://www.entertix.ro/evenimente/36564/femeia-camp-de-lupta-7-mai-2026-sala-de-teatru-la-cub-iasi.html
Parcare: În apropiere