„Zi de bucurie” de Arne Lygre, în regia lui Radu Afrim, se joacă la Sala de Teatru la Cub în 10 mai, de la ora 19.00, spectacol reprogramat din 17 martie.

Regie și univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Anna Kupás

Coregrafie: Alice Veliche

Asistent regie: Luiza Martoncă

Foto credit: Gavriil Petrea

O mamă - Pușa Darie

O soră - Mălina Lazăr

Un eu - Răzvan Conțu

Altă mamă - Tatiana Ionesi

Alt eu - Cosmin Maxim

Un vecin - Ionuț Cornilă

Fosta soție - Ada Lupu

Văduva - Livia Iorga

Orf 1 - Dumitru Georgescu

Orf 2 - Luca Gumeni

Altă soră - Andrei Sava

O vecină - Miruna Sticea

Văduv - Dumitru Năștrușnicu

Orfa - Haruna Condurache

Orfa 2 - Oana Sandu

Un fost - Daniel Busuioc

Fiul - Emilian Ilie

„Spectacolul este despre tandrețe,  despre regretul că, într-o zi, ea va rămâne a nimănui, gonind speriată și orfană pe străzi, fără un act de identitate, fără mod de întrebuințare. Inutilă.”

Radu Afrim

„Când încep să scriu o piesă, las imaginația să curgă, fără a avea o idee clară despre ce se va întâmpla cu personajele mele. Nu scriu despre evenimentele din propria mea viață. Creez ficțiuni și lucrez cu grijă asupra limbajului, într-un mod intuitiv, așteptând să apară ceva important. Ceea ce este fascinant când scrii pentru teatru este modul în care materialul se transformă. La început, este un text literar. Apoi, un regizor preia textul, creând o nouă operă artistică. Piesele pe care le-am scris sunt mai vii decât proza. Peste romanele și colecția mea de povestiri începe să se aștearnă praful. În teatru există mult mai mult joc. Un sentiment devine un gând, care devine un cuvânt rostit. Cuvintele au putere.” (interviu realizat de Finn Skaderud pe tema Suntem fericiți astăzi?, Oslo,  2022)

Arne Lygre

„Zi de bucurie

Absurdul iertării și neînțelegerii

      Ce ar mai rămâne din noi fără iertare? NIMIC.", e replica sonoră care însoțește spectatorul mult timp. Cât de importantă și câtă nevoie este de iertare, adică mai mult decât acceptare, toleranță, îngăduință sau indulgență. Iertarea presupune o implicare directă, una spirituală, prețioasă, care își face apariția eliberând atât structura sufletească a celui care, dintr-un punct de vedere subiectiv sau obiectiv, a greșit, cât mai ales, a celui care decide să-și deschidă sufletul pentru a-l înțelege în totalitate pe celălalt. Câți dintre noi suntem capabili să iubim necondiționat, să ne iubim, să fim prezenți în viața noastră și în viața celor apropiați? Câți putem să ne acceptăm pentru a putea cere acceptarea celorlați? Cum ne raportăm la alegerile noastre? Avem curajul să ni le asumăm până la capăt? Și, mai ales, (ne) putem iubi chiar dacă nu (ne) putem înțelege?

        Acestea au fost primele gânduri care m-au încercat și care nu mi-au dat pace să dorm după ce am părăsit sala Teatrului CUB, atât de privilegiată în ultimii ani încât să înglobeze universul spectacular afrimian. Totodată spațiul a ajuns, din păcate, subiectul unei întregi polemici atunci când municipalitatea a hotărât demolarea și a promis relocarea sa, sub pretextul neintegrării sale în actualul peisaj ieșean, neimpresionând prin frumusețea construcției. Și iată cum se ajunge la dezbatere lungă de mii de ani: oare ce e mai important și mai adevărat, exteriorul sau interiorul unde se produce catharsisul, adevărata magie a teatrului și a vieții?

        Trupa ieșeană demonstrează, însă, necontenit ce înseamnă cu adevărat bucuria de a face teatru, de a trăi în teatru în ciuda oricăror opreliști. Deja obișnuiți cu stilul regizoral si cu textele pline de sensuri, simboluri si subtext pe care Radu Afrim le aduce, de cele mai multe ori, în premieră națională, nu se simte în jocul și în abordarea actoricească a niciunuia din distribuție nici măcar o urmă de blazare, ci o imensă bucurie de a descoperi noi universuri și de a închega mult mai profund relațiile scenice. Dacă aș fi pusă în situația de a alege un singur actor care ar merita un laudatio, pur și simplu nu aș putea. Gândul mi se duce la profunzimile pe care le-au țesut împreună în jocul lor; e un spectacol cinematografic în care fiecare personaj are un rol de netăgăduit, fiecare tăcere, fiecare suspin, fiecare criză de nervi sau de gelozie din cuplul Ada Lupu-Ionuț Cornilă, fiecare ipostază a relațiilor dintre mame și copiii ei (Tatiana Ionesi și Cosmin Maxim, Pușa Darie și Mălina Lazăr), toate converg către reușita colectivă a spectacolului.

          Fiind un spectacol al absurdului, al imposibilității de a-l înțelege până la capăt pe celălalt și de a comunica în întregime tot ce simți, mai ales când nu știi cum să îți traduci ție însuți paleta de stări și sentimente pe care o traversezi, fiecare detaliu al acestui univers devine mai nult decât important, iar scenografia aparent simplistă, dar plină de tot felul de inserții tematice a Annei Kupás, dezvăluie tocmai contradicțiile pe care ți le trezește spectacolul pentru că nu este unul ușor de digerat sau pe placul oricui. Însă are acel ceva care pe mine m-a frapat, capacitatea de a te pune pe tine, ca spectator, în față cu propriile frici mari sau mici, alegeri greșite sau nu, gânduri mai mult sau mai puțin distrugătoare, cu propria viață.  

             Aceasta reușește scriitura lui Arne Lygre, ca marea majoritate a literaturii norvegiene, să disece cu obiectivitate tot ce e mai cumplit, dar paradoxal, mai adevărat în ființa umană. Toate nesiguranțele, durerile, spaimele, sunt aduse în fața publicului într-un spectacol care șlefuiește atât actorul care traversează un anevoios proces psihologic, cât și sufletul spectatorului care oricând se poate recunoaște pe sine în lungul drum de la extaz la agonie și invers.”

Clara Pașcu, studentă în anul II, Facultatea de Litere, UAIC

Durata: 3 ore (cu pauză)

+ 18 ani

Biletele se pot achiziționa de la Agenția Teatrală sau online, de aici: https://www.entertix.ro/evenimente/36563/zi-de-bucurie-10-mai-2026-sala-de-teatru-la-cub-iasi.html

Parcare: În apropiere