În Sala Mare a TNI, în 18 aprilie, de la ora 19.00, va avea loc o nouă reprezentație a spectacolului în regia lui Claudiu Goga, D’ale Carnavalului, de Ion Luca Caragiale.
Decor: Ștefan Caragiu
Costume: Luiza Enescu
Video design: Andrei Cozlac
Claudiu Goga se află la cea de-a unsprezecea colaborare cu trupa Naționalului ieșean, prima întâlnire cu actorii având loc în anul 2007, la montarea spectacolului „Audiția” de Alexandr Galin. Debutul regizoral al lui Claudiu Goga este marcat de Caragiale, cu a sa binecunoscută piesă „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, spectacol căruia i s-au decernat multe premii importante. Revine la Caragiale în 2017, la Nottara, unde montează „Dʼale carnavalului”; opt ani mai târziu, propune și publicului ieșean o nouă montare a piesei. Pe scena Naționalului ieșean, piesa „Dʼale carnavalului” s-a bucurat de două montări de excepție, prima, în 1976, semnată de Anca Ovanez Doroșenco, și 21 de ani mai târziu, de regizoarea Sorana Coroamă-Stanca. Comedia în trei acte a fost scrisă de Caragiale pentru concursul organizat de Teatrul Național din București. Anul acesta, se împlinesc 140 de ani de la premiera spectacolului și de la publicarea piesei în „Convorbiri literare”.
Despre Caragiale, regizorul declară că „a avut inspirația și curajul de a aduce pe scenă lumea mahalalei (D’ale Carnavalului, O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea) sau lumea politică provincială (O scrisoare pierdută) și a făcut-o genial concentrându-se pe construcția unor situații comice și a unor personaje satirice care au surprins o parte consistentă a psihologiei poporului român. A făcut-o însă după canonul scrierii dramatice de la sfârșitul secolului XIX, adică folosind un limbaj blând, un limbaj «așa cum se cuvenea» să se audă pe scena teatrului acelor vremuri. Și poate din cauza acestui limbaj pare că a scris cu un fel de duioșie și tandrețe despre contemporanii săi. Spun asta pentru că dacă citești articolele de presă sau scrisorile sale, e evident că părerea lui despre concetățenii lui era mult mai dură decât reiese din scrierea dramatică. Dacă ar fi scris astăzi, eu cred - e o speculație, evident - că ar fi folosit un limbaj mult mai dur, vulgar poate, mai apropiat de cel al lui David Mamet de exemplu. La Caragiale, continuă Claudiu Goga, „catastrofa, drama, tragedia nu au nimic măreț. Cea mai mare catastrofă apare din întâmplare, banal, meschin, dintr-o greșeală naivă sau dintr-o prostie duioasă. Asta este și una dintre temele principale ale spectacolului meu cu D’ale Carnavalului…”
„D’ale carnavalului
Cum îl mai receptează publicul pe Caragiale după 140 de ani?
Pe scena Sălii Mari a naționalului ieșean, regizorul Claudiu Goga revine cu cel de-al unsprăzecelea spectacol și pariază pe textul semnat de Ion Luca Caragiale, care pune cel mai veridic în valoare degradarea societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, D’ale carnavalului. Ca în toate textele dramataurgului, Caragiale explorează un univers românesc prin excelență, punând accentul într-un mod foarte original pe o serie de tipuri și tipologii umane, creionând o frescă a degringoladei morale și sociale, într-o cheie comică, cel puțin în aparență, pentru a satiriza toate defectele – minciuna, trădarea, prostia, ura – care pun stăpânire pe fiecare clasă socială. Ca mai toate scrierile lui Caragiale, piesa poate fi înțelesă doar de un român pentru că totul este foarte contextualizat și ancorat în istoria și în modalitățile de a găndi și acționa tipice poporului român.
Pentru a pune în scenă un astfel de text, cu un limbaj greoi, arhaic, greu de înțeles pentru publicul tânăr, regizorul a făcut apel la o serie de strategii pentru ca spectacolul să fie înțeles pe deplin. Cea mai reușită mi s-a părut alegerea de a proiecta pe cortină, atât înaintea începerii spectacolului, cât și în timpul pauzelor, sinonimele cuvintelor și expresiilor scoase din uz. Încă o piatră de încercare e strârnirea râsului fără a recurge la vulgarități inutile. Într-adevăr, piesa este una cu subiect imoral, personajele sunt conturate într-o continuă degradare, dar nu am văzut rostul unor scene destul de grosolane, după gustul meu, între Nae Girimea (Cosmin Maxim, încă un rol foarte bine articulat, cu mult umor și șarm) și Mița Baston (Petronela Grigorescu, un joc care m-a făcut să mă întreb de ce unele actrițe când joacă Caragiale își augumentează gesturile și mișcările și își îngroașă vocea atât de tare). Cred că Didina e un personaj mai greu de abordat decât mult râvnita Mița pentru că are un soi de seducție și erotism, care dacă nu e interpretat cu economie de mijloace, poate cădea foarte ușor în frivol, însă Andreea Boboc s-a achitat remarcabil de personaj.
Comedia este asigurată de trei dintre actorii mei preferați ai Teatrului Național Iași. Călin Chirilă (Iancu Pampon), Constantin Pușcașu (Crăcănel) și Ionuț Cornilă (Iordache) sunt minunați, fiecare în parte, iar împreună produc minuni, de-a dreptul. Atâta candoare, atâta bucurie de joc, atâta dragoste și gentilețe față de public și un spirit cavaleresc pe scenă, o grijă pentru parteneri, e rar să vezi și să simți. Cred că de aceea și publicul a rezonat din plin la scenelor lor, pentru că nu s-a simțit nicio urmă de fals și pentru că spectatorii simt fiecare rupere de ritm, poate că nu știu să își explice exact ce s-a întâmplat, dar simt că ceva s-a rupt în jocul actoricesc. Din fericire, nu a fost cazul în ceea ce îi privește. Însă alegerea regizorală din final, unde Catindatul (Horia Veriveș, un rol absolut fascinant, cu multe nuanțe, spumos) a fost omorât, mi s-a părut una justă pentru a sublinia un fel de parodie a tragediei, un soi de actualizare pentru publicul de azi că prostia generalizată și minciuna ridicată la rang de artă produc victime.
Ceea ce m-a surprins plăcut a fost modul în care publicul a fost prezent, am văzut mulți părinți care și-au adus adolescenții la teatru și cred că au plecat cu o idee bine formată despre ceea ce înseamnă un spectacol după o piesă scrisă de Caragiale. S-a râs mult și asta reprezintă un mare plus al spectacolului, care nu e vreunul revoluționar sau unul care să producă un mare zbucium lăuntric. Totuși e mai mult decât încă o încercare de a monta Caragiale în secolul al XXI-lea. M-am bucurat din plin pentru că regizorul a ales să păstreze parfumul epocii și să nu recurgă la modernizări alambicate care nu își au rostul, în ziua de astăzi devenind un mare act de curaj să montezi un autor clasic și să mai simți ceea ce dramaturgul a vrut să transmită. Asta le-a reușit regizorului Claudiu Goga și distribuției.”
Clara Pașcu, studentă în anul II, Facultatea de Litere
Parcare: În apropiere