Spectacolul „Setea și foamea” de Eugène Ionesco, cel mai nou proiect al Teatrului Național ieșean, în regia lui Ovidiu Lazăr, se va juca din nou în 28 aprilie, la Sala Mare, de la ora 19:00.
Evenimentul marchează împlinirea a 40 de ani de teatru ai regizorului, de la prima montare pe scena Naționalului ieșean, „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, spectacol în cadrul examenului de licență; o carieră impresionantă, clădită cu mult har, rigoare și cu o rară vocație de a transforma scena într-un spațiu al emoției și revelației.
Din echipa proiectului fac parte actorii Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Georgeta Burdujan, Robert Agape, Răzvan Conțu, Emil Coșeru, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Haruna Condurache, Dumitru Georgescu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Diana Roman, Brândușa Aciobăniței, Luca Gumeni, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma. Anda Pop este scenografa producției, iar Vlad Russo și Vlad Zografi, traducătorii textului.
Piesa lui Eugène Ionesco – autor pe care Ovidiu Lazăr îl abordează regizoral pentru prima dată –, a avut premiera mondială în 1964, în limba germană, la Düsseldorf, urmată de o nouă montare la Comédie-Française, acum 60 de ani, fiind primul spectacol al autorului, jucat în acest spațiu teatral. Scrisă în 1964, după succesul piesei „Regele moare”, „Setea și foamea” îl are ca protagonist pe Jean, deopotrivă un alter ego al dramaturgului și o întruchipare a neliniștilor sale, care își părăsește familia și casa-mormânt și pornește într-o călătorie inițiatică, în căutarea unui sens.
„Setea și Foamea”, spune Ionesco în Le Monde, „este povestea unui om care suferă de o boală pe care o avem cu toții: aceea de a nu putea rămâne în propria casă fără să facă nimic, de a nu putea trăi în fericirea căminului său, așteptându-și moartea. Fuge de bătrânețe. Așa că pornește să cutreiere drumurile, dar nu găsește decât fantome, mărăcinișuri, imagini vagi. Jean nu știe ce caută, iar drumul său nu duce nicăieri. În cele din urmă, este pierdut, osândit, fiindcă nu a reușit să facă nimic din viața lui.”
„Un spectacol despre drumurile omului în viață”, mărturisește Ovidiu Lazăr. „Despre iluzii și despre deziluzii. Despre nostalgii. Despre iubire. Despre căutarea de sine și despre inițieri false, apoi ratate. Despre primejdia alunecării în totalitarism și dictatură.
Un spectacol despre visuri cotidiene și despre coșmarurile lumii în care trăim; despre cum dorința se poate converti în greșeală.
Un spectacol despre idealuri deformate și distruse de nevoile noastre primare.”
Luna aceasta, se împlinesc 32 de ani de la moartea lui Eugène Ionesco, figură centrală a teatrului absurdului, unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai secolului XX, membru al Academiei Franceze (1970) și al Academiei Române (numit post-mortem în 2009).
„Cine n-a simțit nevoia de evadare din cotidian, dorința de a nu mai fi bolnav de frică de frică? Câți nu pot trăi fără speranța că se va întâmpla un miracol care să limpezească tot zbuciumul lăuntric? Oare nu toți am ajuns să credem, la un moment dat, că ne-ar fi mai bine în altă parte, că sigur s-ar găsi un loc perfect unde toate visele și dorințele ar prinde contur? Cine n-a fost tentat să se aventureze în călătoria vieții lui în căutarea a tot ce n-a trăit, cu speranța unei fericiri mult așteptate? Dar oare Paradisul fiecăruia e chiar așa ușor de găsit, iar divinitatea chiar nu are un cuvânt de spus?
Multe întrebări m-au bântuit de când am văzut cea mai nouă premieră a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, Setea și foamea, în regia lui Ovidiu Lazăr. Încă nu am răspunsuri bine definite pentru toate, dar cred că e una din caracteristicile teatrului de calitate, ridică multe probleme, fără să traseze răspunsuri universal valabile, ci lasă spectatorul să extragă ceea ce are nevoie, în conformitate cu propriile trăiri și experiențe. Piesa scrisă de Eugen Ionesco și montată în premieră națională la 60 de ani distanță de la premiera ei la Comedia Franceză, fiind primul text al dramaturgului pus în scenă într-un teatru din Franța. M-am întrebat și de ce a durat atât de mult până ca spectacolul să ajungă și în fața publicului din România. E un text atât de dens, plin de simboluri, de subtilități, un text filosofic, nu atât de ușor receptat la prima vizionare. E un spectacol la care trebuie să vii odihnit și ale cărui elemente se vor lega, cu siguranță, la a doua vizionare.
E încă o mare izbândă acest spectacol pentru trupa ieșeană. De la regia lui Ovidiu Lazăr, care a șlefuit extraordinar un text mare, foarte bogat și a făcut o distribuție mai mult decât potrivită. Ionuț Cornilă, un actor cu o candoare aparte e Jean, exponentul prăpastiei dintre sine și el însuși, dintre ceea ce gândește și ceea ce crede; o interpretare care rămâne în sufletul spectatorului, e de o sinceritate dureroasă. Superba lui soție e interpretată de actrița care nu încetează să mă surprindă plăcut, Mălina Lazăr, un joc atât de convingător în orice ipostază. Mulți sunt actorii care au făcut din spectacol un succes, dar îi voi aminti pe minunații Emil Coșeru și Tatiana Ionesi în cuplul Domnul și Doamna, pe savuroasele gemene Haruna Condurache și Livia Iorga și pe Horia Veriveș, un Frate Tarabas care se joacă cu mințile și cu sufletele.
E un spectacol foarte metaforic, greu de descris, e o experiență senzorială, nimic din ce se spune nu te lasă indiferent, dimpotrivă, te pune pe gânduri, te animă, te face să vrei să accesezi și alte perspective ale existenței. Accentele de comedie se îmbină armonios cu drama existențială până se ajunge brusc, pe nepregătite, la tragedie. Iubirile, bucuriile, tristețile, neîmplinirile, o întreagă gamă de trăiri și sentimente sunt prezentate ca într-un caleidoscop. Setea de absolut și foamea de necunoscut pot avea efecte cu totul neașteptate.”
Clara Pașcu, studentă anul II, Facultatea de Litere, UAIC
Durata: 2 ore și 45 de minute (cu pauză)
Parcare: În apropiere